Delicata

Eh… știți genul acela de fetiță blondă, cu ochii mari, albaștri, și cu buze roz, frumos conturate? Genul acela diafan, pur, care nu are niciodată niciun fir de praf pe pantofiori… Nu mai spun de gesturi, toate sunt fine, pe principiul „călcăm atent, să nu strivim vreo gâzuliță”. Cât despre vocabular, în el nu-și au locul decât cuvinte acceptate riguros de Dex. Că, da, la cuvinte voiam să ajung.

Deci, mergem într-un an la o cabană prin Bucovina, unde vine și minunea asta de fetiță. Să fi avut, pe-atunci, vreo 7 anișori. Cabana, dotată cu tot-ce-trebuie, dar și cu animale prin cotețe și grajduri de care avea grijă proprietarul, de câteva ori pe zi. Hrănea tot și culegea producția, fără să ne deranjeze.

– Aveți totul la îndemână, arătați-le și copiilor, dacă vreți!

Dimineață, unul dintre noi ia toți copiii de mână și îi duce pe la animale. Când ajunge la vacă, îi vine-n gând s-o mulgă, să le arate puștilor de unde papă lapte atât de bun, în fiecare zi. Dar, ca să fie totul igienic, spune către copii să meargă în cabană și să ceară cuiva să-i aducă o găleată cu apă, ca să spele vaca pe uger, adică pe țâțe.

Cine o zbughește să ceară ajutor?

Minunea blondă, care, intrând în cabană grațios, își analizează bine vorbele pe care urmează să le spună (exclus țâțe!), așa că-i zice primului adult întâlnit în cale:

– Te rog frumos, ne aduci o găleată cu apă? Că vrem să spălăm vaca pe… sâni!,  spune rușinată, punându-și mânuța la gură și înroșindu-se până-n vârful urechilor.

Lasă un răspuns