Știam că la matematică e brici. Locuri I, diplome, medalii, ale-alea… Bașca, argint la concurs internațional. Pe cap nu-și lua alte șepci, ci doar pe acelea câștigate ca premii. Dacă vedeai prin oraș un copchil fan cifre, purtând pe cap inscripția „Gazeta matematică” ori „Concursul național de matematică Arhimede”, al nostru era.
Și vine într-o zi, printr-a III-a, supărat foc și plâns până la jumătatea cămășii.
– Mi-a spus că îmi pune I…. (adicătelea insuficient).
– La ce să ai I, păcatele mele?
– Laaaa matemaaaticăăăă… ăhăăăăă, zice printre
sughițuri, smiorcăit tot.
– La matematică??? Tu??? Da` ce n-ai știut?
– Baaaa am știuuuut, ăhăăăă… Am știut tooooot…
– No, acum lasă plânsul și zi.
– Ăhăăăă… Doamna… ne-a întrebat cine știe să rezolve exercițiul și am ridicat mâna doar eu și încă un copil.
– Așa…Ș?
– Și… ăhăăăăăă…l-a chemat pe el la tablă. Nu pe mineee!!…. Ăhăăă. Și… când a trecut pe lângă banca mea i-am pus piedică, să nu meargă el să rezolveeee…