Hai să nu-i zicem lui mami!

Într-o zi, printr-a III-a, s-a încăierat rău cu un coleg și a fost certat de învățătoare. De la școală până acasă, în mașină, i-a povestit tatălui său toată întâmplarea, rugându-l, în același timp, să nu îmi spună mie că a fost obraznic. Degeaba i s-a explicat că și eu trebuie să știu lucrurile astea, copchilu` o ținea pe-a lui:

– Te rog, tati, te rog frumos, să nu îi zicem lui mami, că nu vreau să se supere pe mine… Și, dă-i boceală!
– Bine, dar dacă întreabă ce ai făcut la școală, ce îi spui?
– Îi spun că bine. Și tu să-i zici la fel…
– Asta înseamnă să mințim amândoi, și știi că…
– Te rog, te roooog, doar de data asta!

Mă sună tată-su:
– Vezi că fiu-tu vrea să mă ia complice la o minciună. Cum pana mea să facem? Că mă roagă cu cerul și cu pământul să nu-ți spunem… e mare lucru, totuși, că mi-a zis măcar mie… iar dacă află că l-am turnat, n-o să ne mai spună niciunuia. Gata, nu mai pot vorbi, că mă aude…
– Da` de când s-o fi făcut al nostru bătăuș? Of! Hai, c-o rezolvăm!

Și încep să procesez situația. Tot timpul, am căutat doar soluții cu efect pe termen lung, ca să previn o nouă situație identică. Mi-ar fi fost simplu să-i spun că am aflat de la învățătoare, pentru că era musai să-i protejez încrederea în taică-su. Dar treaba asta, cu coaliția între copil și unul dintre părinți, mă rodea teribil. Nu e ok deloc. Cum îl fac să aibă și față de mine aceeași atitudine deschisă?

No, bun! Îmi termin în grabă treaba la birou, că stăteam ca pe jar… iar, înainte să ajung acasă, trec pe la un magazin cu jucării, de unde îi cumpăr copilului un super lego pe care și-l dorea de câteva zile.
Intru pe ușă cu ditamai cutia și cea mai veselă față posibilă, îl pup și-i întind darul:

– Uite, iubire! Am reușit să-ți cumpărăm lego-ul ăla… (să-ți cumpărăm – permanent, am vorbit la plural, tocmai pentru ca el să înțeleagă că părinții sunt pe aceeași mână).

Ăsta mic face o față interzisă. Rămâne blocat, pur și simplu, iar când insist să-i dau jocul, întinde mâinile în mod automat, ca și cum ar fi fost robot. Nu sare pe cutie, nu începe s-o desfacă, nu nica… și lacrimile, care-i apar instant, încep să-i joace în ochi precum la desenele animate coreene.

– Ce-i, mama? Nu te bucuri? Ai pățit ceva?, zic eu, cu adâncă șmecherie în glas.
– Daaaa, ăhăăăă, am pățit, spune copchilu`, cu o voce de parcă altul i-a cauzat beleaua, nu el însuși. (Măgărușul! )
– Ce ai pățit? – insist, deși știam exact care și câți pumni a dat.
– Ăhăăăă… Nu merit cadoul.
– Vai, cum să nu! De ce spui asta, iubire?
– Pentru că am fost obraznic și în pauză m-am bătut cu Dragoș …, se toarnă el singur, dintr-o suflare.
– Vai! Și sunteți bine, și tu și Dragoș?
– Da, și ne-a certat doamna…
– Aha. Of, mama! Știi că e periculos să te încaieri, se poate întâmpla ceva grav, te poți lovi serios, sau îl poți lovi pe el (și, dă-i și ține-i, Mădă, a mia oară, teoria despre bătaie și consecințele ei).
– Daaa, știuuuu… zice, smiorcăit tot.

Mă uitam la el și-mi venea să-l iau în brațe de drag… mă amuza teribil ce problemă haioasă avea omul, dar m-am abținut, ca să-mi pot duce speech-ul la bun sfârșit și să ajung în punctul în care eram convinsă că-i servesc decisiva.

– Ok! Dar, Radu, fii atent puțin! Să știi că noi te felicităm pentru că ai fost cinstit și ne-ai povestit, și mie, și lui tati, mai înainte să ne sune doamna și să aflăm de la ea! Suntem tare mândri de tine! Înseamnă că ți-ai asumat greșeala și n-ai încercat să o ascunzi de noi. Bravo! Hai, șterge-ți lacrimile și mucii, desfă cutia și hai să ne apucăm de construit castelul… ăsta e premiul tău pentru că nu ne-ai ascuns lucruri… (No, copile, joac-o pe asta!)

– Vă mulțumeeeeesc! Vă iubeeeesc! N-o să mă mai bat.
– Și o să ne spui tot timpul, da? Indiferent ce prostiuțe mai faci.

Lasă un răspuns