De ce să fie război?

Relația ta cu partenerul și copilul pe care-l aveți împreună sunt lucruri total diferite. Trebuie așezate în gânduri diferite, în coloane diferite, analizate diferit, rezolvate distinct.

În toate dosarele de divorț care mi-au trecut prin mână, poate un procent de 5 la sută erau soți deciși să se separe, dar pe care îi frământa serios întrebarea „Cum e mai bine să procedăm cu cel mic? Cum să-i dăm vestea, cum să ne mutăm, ca să nu-l afecteze?”…

În rest, război! Ghilotină! Care pe care! Luptă inconștientă “pentru copil”. Nu, nu e pentru copil. E luptă de orgolii. Dacă ar fi, pe bune, pentru copil, ați lăsa imediat armele jos, v-ați pune în locul suflețelului lui și ați avea inteligența să-i oferiți armonie. Și-așa, universul lui se dărâmă când mama și tata se despart. Faceți-o în armonie față de copilul vostru, e modul vostru de respect față de el!

Culmea e că, în situațiile acestea, sufletul copilul devine ultimul scop al părinților războinici. Copilul, tocmai minunea care le-a încununat iubirea pe care și-au purtat-o cândva, devine ultimul punct de interes real pe lista lor de priorități. Ei mai au de reglat conturi, mai au de dat peste nas, mai au de arătat cât sunt de puternici. Iar cel mic devine armă. Pur și simplu, armă în lupta asta irațională.

Cum să-i spui copilului că „Mă-ta vrea să divorțeze” sau că „Tac-tu și-a găsit pe una”, urmărești ce? Să ai un aliat de 6 ani? Ei, e doar o impresie tâmpită c-o să-l ai.

Pentru că, de cealaltă parte, vine părintele acuzat și se apără și el la urechea aceluiași copil, cu varianta lui. Și nu faceți, astfel, decât să-l împovărați cu o problemă care nu e deloc a lui, și-i distrugeți stabilitatea, universul, sentimentele. Pe viață, îl veți distruge emoțional.

Oricum, va crește și va cere să citească hotărârea de divorț, va afla de acolo, cu mintea lui din momentul lecturii, care dintre părinții lui a avut o vină. Iar abia acea hârtie este o dovadă sută la sută, restul sunt povești.

Așadar, motivul divorțului vostru va ieși, oricum, la suprafață într-o zi… deci, care-i graba? Să vă rezolvați, pe loc, propria problemă, să vă asigurați că imaginea voastră față de copil e ok și să arătați repede cu degetul spre celălalt?

Dar ce faceți din cel mic, judecător al familiei voastre? Nu, frate. Sunt oameni specialiști să vă judece. Mergeți la ei. Nu folosiți urechile copilului vostru pentru asta.

De multe ori îi sfătuiesc pe clienții mei să lase copilul la cineva, unde să se joace și să fie iubit, iar ei, ăștia mari, să meargă să se certe și să se tragă de haine, până nu mai pot. Asta e doar problema lor de cuplu.

Dacă ajung la concluzia definitivă că relația nu mai merge, să se întoarcă acasă și să se uite fix, dar fix în ochii copilului. Și să-și spună, în gând, așa:

– Deci, clar, căsnicia mea e ratată. Ok. Acum, ce pot face eu pentru tine, în așa fel încât să nu provoc lacrimi în ochișorii ăștia?

 

 

6 comentarii la „De ce să fie război?”

  1. Draga Madalina, te felicit pentru blogul tau „pantofialbastri.ro”. Povestea pantofilor albastri a ramas in inima miilor de cititori si sincer, eu mi-am cumparat prima pereche de pantofi albastri din viata mea!???????????? Sunt mama de doua fete si bunica de cinci nepoti ! Pantofii albastri ii port la propriu si la figurat! Copii sunt binecuvantarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu si trebuie sa-i iubim neconditionat! Pana aici totul este oarecum rezolvat dar cum se pune problema cand este vorba de copii altora??? Cum reactionam fiecare fin parte ????????????????? Fie ca esti educator, profesor avocat,judecator, medic, vecin, preot, ….sau doar un simplu trecator pe strada???????? Daca si propriul parinte, in cazul unui divort sau a unor certuri, isi foloseste propriul copil drept arma, ce pretentii sa avem la cei din jur?? Cand vom vrea cu totii sa devenim cea mai buna versiune a noastra???

    Răspunde

Lasă un răspuns la Cornelia Bragea Anulează răspunsul

%d blogeri au apreciat: