De ce te joci cu promisiunile, de ce îl minți? Ca, după aceea, tot tu să ajungi să-i reproșezi că nu te tratează corect? Ai pretenția să fii luat în serios, doar pentru că tu ești omul mare? El ce vină are că e mic? A avut de ales ordinea?
Respectul față de celălalt nu rezultă, automat, din certificatul de naștere, din ecuația rapidă ce reiese de-acolo – care pe care a născut, ci din atitudinea noastră. Doar din atitudinea noastră. El, de la cine să învețe cum să se poarte, nu de la noi?
Nu zice nimeni să nu-ți adaptezi cuvintele, pentru a fi potrivite puterii lui de înțelegere, nu zice nimeni să nu mai îndulcești realitatea dură a unei situații, nu zice nimeni să-i spui chiar totul, dar… fă un efort, părinte: nu-ți minți copilul!
El se formează și evoluează având încredere deplină în tine. Ești puterea lui.
Fii mândru că-ți acordă șansa să-i dovedești că ești un om de bază. Eu așa am făcut. Am considerat educația copilului meu o șansă pe care mi-a oferit-o viața.
Am observat că părinții mint cel mai ușor și promit iute când n-au răbdare să-l convingă pe cel mic să facă un lucru pe care ei vor să-l impună. Îi trântesc o minciună (o consideră neimportantă, un fleac) și rezolvă, pe loc, problema. Însă, cu ce preț viitor o rezolvă?
Am văzut o scenă cumplită, în care o mamă îi spunea băiețelului ei că, dacă termină toată ciorba din farfurie, îl va duce la circul proaspăt sosit în oraș. Copilul avusese dorința asta în toată ziua aceea, văzând afișele lipite pe stâlpi.
Cel mic a mâncat, s-a strâmbat, a înghițit, a ridicat înspre ea ochișorii umpluți cu lacrimi, iar a înghițit. Degeaba am intervenit, n-am reușit să schimb nimic, pentru că acela nu era un moment părintesc neinspirat, ci, probabil, o „normalitate”.
Când Andrei a golit farfuria și a spus, fericit:
– Gata, am păpat tot! Acuma… la ciiiirc!, femeia aceea a început să râdă:
– Ei, niciun circ! Ai mâncat? Gata, fugi și te joacă în camera ta.
Cum să faci așa ceva, cum? Cum să-i spui copilului tău că îi faci o bucurie, și te lasă sufletul să nu-ți pese, mai apoi? Ce mulțumire poți avea, ca părinte, după o asemenea scenă? Că el e hrănit, că are papa în burtică? Dar… sufletește… l-ai hrănit? Nu, deloc. Nu faci decât să-i alimentezi, și mai acut, foamea de iubire. Foamea de respect pe care trebuie să-l primească, chiar dacă are doar un metru douăzeci.
Toate fazele similare se adună, se înmagazinează în mintea lui și sunt total nefaste pentru viața pe care o va avea.
Și, într-o zi, te va trata și pe tine exact la fel. Pe românește, la mișto.
Dacă abia aștepți să nu contezi în ochii lui, fă, mai departe, la fel.