Da` tati mă lasă!

A vorbi la plural („uite, tati și mami ți-au adus”, „tati și mami cred că”, „tati și mami vor să știe”) e un lucru important pentru dezvoltarea copilului. Evident, nu doar a vorbi astfel, ci e esențial a avea aceeași optică părintească.

Aparent, nu dăm nicio valoare acestui plural. Mami zice una, tati altceva. De obicei, tati e mai permisiv, îi dă voie copilului să facă ceva cu care mama nu prea e de acord. Uh, nu există amețeală mai mare în mintea celui mic! Va specula, imediat, faptul că adulții nu sunt pe-o mână, iar asta înseamnă, de fapt, drum deschis pentru dezordine în comportamentul lui. Aaa, doar vă amintiți cu câtă ușurință ne și cataloghează imediat: părintele bun și părintele rău.

Îmi amintesc de Radu, pe când avea aproape 3 ani. Îi făceam baie și nu se mai oprea din dat din mâini și din picioare. Când stropii au ajuns pân` la tavan, n-am mai răbdat și l-am rugat să fie un pic mai liniștit:

– Da` tati mă lasă să-l strop!, a venit, instant, replica.

Ei, du-ti! Ti lasă să-l stropi, ha?

N-ai nici 3 ani, nici bine nu poți articula cuvintele, dar, wow, știi să-ți aperi cauza. Ai sesizat, repede, că tati te lasă să…, iar mami nu te lasă să. Ok. Ia să croim, noi, drumul spre disciplină. Începem cu celălalt adult. Ne asigurăm că ajungem să avem același punct de vedere cu el. Iar apoi, oferim amândoi copilului o singură atitudine, ca să nu mai poată jongla nici cu noi, nici cu propriile lui concluzii.

Evident, faza cu stropii a fost ușoară, de trecut cu vederea, însă mi-a ridicat, încă de atunci, un semnal de alarmă cu privire la copil și părinți. La ce pricepe el din ce facem noi, cei mari.

Încet-încet, pluralul a devenit obișnuință. Când era nevoie de luat o decizie rapidă și lângă el era doar unul dintre noi, copilul auzea: „Numai puțin, să mă consult și cu mami / tati”.

Iar dacă noi, părinții, avuseserăm vreme să dezbatem o situație, o comunicam în forma asta: „Mami și tati cred că e o idee bună ca tu să”, „Părerea noastră este”, „Noi zicem că, în situația asta, nu ai dreptate, pentru că”. Iar asta a creat, în dezvoltarea lui, stabilitate.

Pe moment, rolurile de părinte bun versus părinte rău sunt tare haioase. Primul are impresia că, vai, ce dovadă de iubire îi dă copilului, lăsându-l să facă un anume lucru, în vreme ce celălalt (Zmeul-zmeilor) îi interzice. Iar ăsta mic, Șmecherul-șmecherilor, vine și se agață de gâtul părintelui bun, de îl topește tot. Dar, ah! Nu-i deloc, dar deloc nu-i sănătos așa.

Tot timpul, în educația copilului, trebuie văzute efectele pe termen lung ale acțiunilor noastre.

Permanent, întrebați-vă ce va pricepe mâine din atitudinea noastră de astăzi.