Mi-a plăcut teribil să fiu prezentă în copilăria lui Radu. Au fost superbi anii în care m-am jucat cu el, cot la cot. Și tare-i mulțumesc pentru că m-a primit, cu brațele deschise, în lumea lui.
Uitându-se la desene, la filme pentru copii sau ascultând, seara, povești… simțea, periodic, nevoia să fie câteun personaj. Evident că noi eram atenți la modul în care se juca și ne băteam capul să-i facem rost de costume în care joaca lui să poată prinde viață mai ușor.
Era în mare vogă, pe-atunci, serialul pentru copii „Orășelul leneș”, iar al nostru băiet devenise rapid mare fan Sportacus – un tip atletic, mustăcios, super acrobat și care promova „bomboanele-sport”, adică mânca fructe non-stop.
O săptămână ne-am tot rugat de o prietenă să ne vândă costumul de Sportacus al fiului ei… dar și-al ei copil îl îndrăgea pe Sportacus la fel de tare.
Eram așa de bosumflați… Radu habar n-avea nici că ne venise ideea să-i aducem costumul, nici ce eforturi făceam pentru asta. Voiam să fie surpriză.
Am ajuns să comandăm de pe un site american care, la vremea aia, n-avea livrări în România. Am dat telefoane, am găsit un amic ce locuia în Londra, am indicat adresa lui, el a ridicat pachetul și, cu un alt transport, ni l-a trimis la Sibiu.
Văleu, trei săptămâni ni s-or lungit urechile așteptând costumul de Sportacus… În timpul ăsta, uitându-ne la Radu cum țupăia prin casă imitând personajul, în haine de pijama… Iar noi, ăștia doi părinți, ne făceam cu ochiul în secret și dădeam din umeri a neputință, spunându-ne prin semne optimiste: „Ei, las`, poate primim mâine coletul..”. Dar și când a ajuns, vă-nchipuiți! În noaptea aia a dormit îmbrăcat ca Sportacus, și cu papucii aferenți, dar și cu mustața trasată de mine cu un strașnic creion dermatograf nuanță black.
„- Bună dimineața, Sportacus!”, așa l-am trezit a doua zi și, buimac cum era, a fugit imediat la oglindă să se vadă din nou costumat, strigând „Iu-huuuu!”… Deci, nu, nu visase.
Într-o sâmbătă, imediat după ce ne-am uitat la un episod din „Pistruiatul”, am auzit trăncănit în camera lui. Își căuta pantalonași scurți și șosete lungi care trebuiau, musai, să-i ajungă până la jumătatea pulpelor. Așa cerea „rolul”.
Iar noi, adulții, parcă abia așteptam să fie rost de joacă zdravănă în casă. Hop și noi la răscolit sertarele, după bretele. Credeți că ne-a cerut copilul asta? Nu. Dar… Pistruiat fără bretele, cine-a mai pomenit? Ba, i-am pregătit și un geamantan, i-am făcut freza potrivită, iar cu o carioca orange i-am tuflit pe față, din loc în loc, niște punctișoare atât de reușite, de jura și el că-s pistruii personali.
No, acu` cine riscă să primească non-stop comenzi și să fie câinele, Calu? Nici n-a apucat copilul să spere la o asemenea companie, că îl și aud pe tată-su: „Calu-s io!”. Deci, ham! Eu, care mai aveam de învârtit într-o oală cu ceva, asiguram coloana sonoră, fluierând exact melodia de pe generic.
Și-al nostru copchil intra în scenă pe muzică live, aruncând pe scări, de la etaj, mai întâi geamantanul, apoi coborând și el pe balustradă, fluierând după câine: „Calu! Căluțu! Vin-aici!”, moment în care tatăl apărea imediat la picior și stătea în aret, pregătit pentru comanda următoare.
Noi, părinții, râdeam cu lacrimi de toată scena, iar copilul era din cale-afară de fericit.
Cred că ăsta a fost unul dintre elementele-cheie în relația noastră cu cel mic… l-am luat în serios, până și la joaca zilnică.
Tu, părinte, intră în lumea copilul tău, joacă-te cu el, implică-te, bate-ți capul să-i aduci un zâmbet în plus.
Îți garantez că, până el va râde o dată, tu vei ajunge să zâmbești de zece ori.