Nici în ruptul capului nu pricep educația bazată pe militărie părintească. Alintăm copilul rar, iar atunci când ne intersectăm cu el îi trasăm sarcini clare. Dacă nu face un anume lucru, îl pedepsim pe loc, fără măcar să ne pese din ce motiv nu a făcut. Nu ne interesează cine mai e de față când îi aplicăm sancțiunea… deși, pentru sufletul lui, asta poate ajunge să conteze chiar mai mult decât pedeapsa în sine.
Într-o vară, puștiul meu abia a așteptat să vină weekend-ul ca să-l aibă musafir, timp de două zile, pe Răzvi. În fiecare zi din acea săptămână și-au tot plănuit cum se vor juca și se vor răsfăța culcându-se cât mai târziu. Al meu stătea ca pe jar, repetase toate trucurile cu cărți de joc, își acordase chitara, își bibilise camera… Celălalt, la câteva străzi distanță, ne dădea aceleași semnale de nerăbdare.
Și vine ziua întâlnirii. Musafirul, cu un rucsac în care avea pijamaua și vreo câteva dulciuri, ne calcă pragul casei și nici n-apucă să se așeze bine, că îi sună telefonul. Era mama lui, într-o deplină criză de nervi. Că-i spusese lui Răzvan să plece doar după ce își va lăsa camera lună, el nu și-a făcut curat decât superficial, iar asta înseamnă că o tratează cu flit. Scurt pe doi, să vină urgent înapoi acasă. Copilul a început să plângă pe loc și mi-a explicat că făcuse curat, însă era atât de nerăbdător să ajungă la Radu, încât a șters praful mai așa, în dorul lelii… Degeaba m-am rugat la telefon de doamna. N-am reușit s-o înduplec, cu niciun chip, să-i facă o bucurie copilului ei și să-l lase la noi, mai departe… sau, oricum, să mai îndulcească pedeapsa… O ținea una și bună că ea e mamă și el e doar un copil, un copil care trebuie să facă ce zice ea. Aaa, și la nivelul calitativ la care cere ea. Asta m-a lăsat mască.
Rar am trăit așa amestecătură de sentimente… dezgust față de ea, profundă milă față de copilul ei, neputință totală față de fiu-meu. Și, da, băiatul a plecat spre acasă, însă nu a mers cu autobuzul, ci l-am dus eu cu mașina. Am socotit s-ajungem la aceeași oră la care l-ar fi adus și mijlocul de transport în comun… doar că băieții au apucat, măcar, să se joace împreună o jumătate de oră…
Ce o fi la mijloc? Lipsa de răbdare în relația cu copilul și dorința părintelui de a se impune rapid, prin cea mai ușoară metodă.
Milităria e cel mai simplu procedeu. First, îi aduci aminte că tu ești părintele și apoi îi spui, cu maximă fermitate-n glas, să facă aia sau aia, punct. Dar dacă sentimentul lui, atunci când „n-a executat dispoziția”, era cu totul altul decât nepăsarea față de tine, părinte? Dacă era nerăbdător să facă ceva ce-i plăcea și la care tu ai consimțit, nu? Putea fi obosit, trist din cine știe ce cauză… sau, argumentele lui nu contează deloc, exact ca și cum am crește roboți…
Ei, da! Mult mai greu decât milităria este să-i explici copilului de ce ar fi bine să procedeze într-un anume fel și să și reușești să-l aduci în starea în care să fie de acord cu tine. Iar la urmă, să facă pentru că a înțeles că așa e bine, nu pentru că i s-a impus, pur și simplu. Și, atenție, învață să-l întrebi și să-l înțelegi. Și să-l ierți, mai învață…
Ce este certificatul de naștere, pentru mine? Un act care dovedește cui îi revine răspunderea creșterii, iar nu cine e șeful.
În tipul acesta de relație, părinți-copii, nu ar trebui să existe șefi și subalterni, ci suflete care se descoperă, se educă, se adaptează, evoluează și se pregătesc, împreună, să se iubească O Viață.