Călătoria…

În decembrie 2018 am trăit cea mai grea experiență în calitate de părinte. Tatăl lui Radu, extrem de implicat și de prezent în viața lui, a ajuns, brusc, la spital.

În ultimele sale momente senine, până să sosească ambulanța, ne-a strâns în brațe, ne-a mângâiat pe păr, ne-a spus că ne iubește, i-a repetat copilului că e un fiu perfect, ne-a mulțumit… nicio secundă nu mi-am imaginat că acolo se va termina totul. Așa se spune, că cei ce pleacă… simt.

În zilele care au urmat am sprijinit zidurile spitalului fără ca pe copil să-l supun unor asemenea eforturi sau imagini. Am tot sperat că tatăl lui își va reveni și am vrut să-l protejez.

În a șasea zi, însă, când mi s-a zis că șansele de revenire sunt aproape zero, sufletul copilului a devenit prioritar în mintea mea.. Ce fac eu acum, ca mamă? Trebuie să-i spun cât e de grav, să-l pregătesc pentru ce poate fi mai rău. Dacă-mi va reproșa, peste ani, că nu l-am dus la spital, să-și mai prindă tatăl… măcar așa?

L-am învoit, urgent, din timpul orei. I-am spus că situația e aproape neagră și l-am lăsat să aleagă, dacă vrea sau nu să meargă cu mine. Însă, am avut grijă să-i ofer argumente pentru a putea alege înțelept, nu în viteza, spaima și impulsul momentului. Luasem în calcul și că prima lui reacție va fi de negare a realității.

– Dacă va pleca, de ce să mai vin la spital, să-l mai văd și așa?…

– Uite, pentru că aceasta poate fi singura ocazie în care, dacă mai ai ceva să-i spui, tata te poate… te mai poate auzi…

– A… aș mai vrea să-i zic…

Și a mers.

Hm. Ce s-ar fi întâmplat mai târziu dacă aș fi lăsat lucrurile la întâmplare, dacă, în toată durerea acelor zile, aș fi uitat de sufletul copilului meu?

Am căutat ca legătura dintre ei să nu se rupă brusc, să nu rămână vorbe nerostite atunci, dar care pot fi deveni apăsări grele peste ani, am vrut să reduc cât mai mult durerea sufletească viitoare.

Mi-a fost foarte teamă de cum va percepe copilul, peste timp, ultimele cuvinte ale tatălui său, acel răvășitor rămas-bun. Am urmărit ca momentul acela trăit de ei doi să nu devină, într-o zi, o apăsare, o grea povară pentru fiul meu, ci o liniște, o Înălțare.

Dar… Prin ce magie să transform, în mintea și sufletul copilului meu, un moment extrem de dureros ca acesta… într-o Înălțare, cum?

Și… mi-am șters lacrimile, i-am cuprins mâinile, m-am uitat în ochii lui puternic abaștri, mi-am luminat fața, i-am zâmbit liniștitor și i-am spus:

– Mama, îți dai seama… cât suntem de… norocoși?

– Mda, norocoși…

– Hai să-ți spun cum văd eu… Suntem norocoși… pentru că, din toată lumea asta, noi am avut șansa să stăm lângă tata, în clipele acestea ale lui. A fost o șansă, să știi. Nu privi altfel. O șansă, pentru că ne-am putut lua rămas-bun unii de la alții, așa cum am fi făcut dacă el ar fi plecat în Texas. Nu-ți amintești? Că visa să stea acolo două luni. Ne-am ținut de mână strâns… l-am alinat… și a plecat, în călătoria lui, cu imaginea și cu mângâierile noastre.

– Oh, nu m-am gândit.

– Oamenii, toți oamenii călătoresc. Merg în vacanțe, își schimbă job-urile în alt oraș, da? Călătoresc. Dar, vezi… vine momentul în care fiecare dintre noi pleacă de aici departe și pentru totdeauna… tot un fel de călătorie este. Tata s-a grăbit. Pur și simplu, a gonit teribil într-acolo. Iar noi doi? Noi doi, eu și cu tine, am fost acolo, lângă El, în Momentul Lui. Pare că, din tot ce-am trăit împreună vreodată noi trei, cu adevărat acesta a fost momentul în care el a avut cea mai mare nevoie să-i fim alături. Înțelegi? Și noi am fost acolo, cu el… Spune-mi tu, acum… Dacă încercăm să vedem lucrurile astfel… Nu am fost, toți trei, norocoși pentru că am avut șansa să ne ținem în brațe?

#1an