Pleacă partenerul.
Fie că alege drumul în altă parte, singur sau cu altă femeie, fie… nu știu, este ales să se mute la Cer. Pleacă. Dispare, da? Nu mai e. Nu. Mai. E.
După ce termini cu mila de tine, începi să plângi și de mila copilului, așa-i? Te uiți la el și te ustură până-n miezul sufletului că toți ceilalți copii au tații prezenți, numai puiul tău nu.
Știi ce faci, de fapt? Arunci peste copil o povară pe care el, poate, nu o poartă. Nu la aceeași intensitate. Cert e că, astfel, rămâneți amândoi ancorați în minus, în lipsă, și nu e deloc ok.
Femeia izbucnește în plâns la mine-n cabinet. Îmi spune că are nopți în care nu poate dormi din cauza aceluiași gând. Acum, cu divorțul ăsta, cine va mai duce copilul în parc, la fotbal sau la pescuit, dacă tatăl lui nu mai e implicat?
– De ce tocmai copilul meu să nu aibă, lângă el, ambii părinți?
O văd cum plânge și realizez că a început să-și vadă copilul ca pe un soi de victimă, de rateu a conceptului de familie. Observ că, deja, e atât de puternică suferința, încât mintea i-a creat două tabere clare: copii cu ambii părinți și copii cu un singur părinte.
O rog să proiecteze situația peste câteva luni, să-și închipuie unde ajunge dacă o ține așa… cu ea tot plângând de mila copilului al cărui tată nu a mai vrut să fie implicat. Nu mai e. Nu a mai vrut.
Știam că nu va avea ce să-mi răspundă, a tăcut, însă a reușit să-și dea seama că nu e în regulă să vadă lucrurile atât de tragic și de abrupt… Însă, nu găsește cheia să iasă din stare.
În ochii ei verzi, ce fuseseră machiați fin înainte să ajungă la mine, văd un strigăt de ajutor.
– Îl mai iubiți? Pe soț, zic. Încercăm să punem punct procesului?
– Nu, chiar dacă el ar vrea, nu cred că ar mai funcționa căsnicia. Eu doar la ăsta micu` mă gândesc, sărăcuțul, că nu o să mai aibă ta…
Și, în punctul acesta, mă uit la ea atât de puternic, încât privirea îi devine, cumva, vinovată. Îmi citise postările și era la curent cu situația mea.
– Dumneavoastră cum ați… văzut lucrurile, atunci când s-a întâmplat…?, mă întreabă.
– Am încetat să mă uit la copil ca la o victimă în raport cu alți copii care au tați… și m-am transformat într-o minune de mamă, de care nu au alți copii. Hm! Pare doar un joc de cuvinte, așa-i? Dar nu e deloc. Știți ce aude al meu astăzi, de la prietenii lui de 17 ani? – Bă, fra`! Cât de faină-i maică-ta!… Asta se întâmplă astăzi. Tatăl nu a fost nicio secundă uitat, însă am dat valoare prezentului, am scos la iveală plusul și ne-am concentrat pe el, nu pe lipsă. Nu pe gol.
– Vaaaai, dați-mi voie să vă îmbrățișez….
photo by Engin Akyurt