Creatoarea fenomenului ”Doamna cu pantofi albaștri”, prinsă între jurnalism și avocatură
Mădălina Scutelnicu: Cred ca m-am nascut cu asta. Tin minte ca, fiind in clasa a II-a, doamna invatatoare a citit in fata colegilor o poezie de-a mea, de care fusese profund impresionata. Erau niste versuri dedicate parintilor mei, acela era modul in care alesesem sa-mi exprim sentimentele. Mai apoi, am devenit jurnalist si am profesat in acea meserie timp de 10 ani.
Am sa va fac o destainuire: toate intamplarile, in mare parte hazlii, pe care le-am trait ca jurnalist, le-am transformat in povestioare pe care intentionez, de mai multa vreme, sa le public. Textul e scris, e absolut savuros, insa nu am avut timpul necesar sa si concretizez acest proiect, sa ma interesez de o editura, sa gandesc coperta sau titlul cartii.
Ce fel de articole scriati cand erati jurnalista?
In general, anchete si stiri, mai rar reportaje. Fiind reporter al sectiei „Speciale”, asa cum se numea, aveam datoria de a tine sub observatie toate evenimentele care se petreceau la Politie, Parchet si Penitenciar.
De ce ati schimbat profesia?
La un moment dat, am simtit nevoia sa trec din barca celor care scriu despre ceva, in cea a oamenilor care fac, in mod efectiv, acele lucruri. Domeniul juridic imi era cunoscut, aveam Codul penal pe birou si cand eram jurnalist, fiindu-mi extrem de util pentru a oferi cititorilor informatia corecta cu privire la pedeapsa pe care o riscau cei despre care scriam. Ca atare, trecerea s-a facut usor, nemaifiind nevoie sa ma familiarizez nici cu termenii juridici, nici cu sistemul judiciar in sine.
Ce parerea aveti despre presa de astazi din Romania?
Presa insista pe ceea ce-si doreste publicul. Este o evidenta schimbare de optica fata de presa de acum 15 ani.
Se aseamana pe alocuri viata de jurnalist cu cea de avocat?
Sunt aproape identice, din punctul de vedere al orarului variabil, al nenumarateor drumuri pe care le ai de facut, al micilor investigatii care devin necesare. In ambele profesii, nicio zi nu seamana cu cealalta, fiecare constituie o noua provocare si nu exista niciun risc sa te plafonezi.
Care profesie va place mai mult si de ce?
Aceasta este o intrebare la care nu am gasit, inca, raspunsul. Mi-e foarte greu sa aleg. Daca le-as putea face pe amandoua, in acelasi timp, ar fi minunat. Mai am momente cand vad la televizor vreun eveniment transmis in direct si regret ca nu sunt acolo, sa fac eu corespondenta de la fata locului.
Cine a scris textul devenit celebru, avocata sau jurnalista?
Avocata a scris o corespondenta din sala de judecata… cu aportul jurnalistei.
Cu ce gand ati scris textul?
Am vrut sa atrag atentia asupra faptului ca sistemul judiciar are oameni profesionisti, care-si fac meseria cu maxim devotament pentru profesie. Imaginile pe care le mai vedem la televizor, cu magistrati arestati, cu singuranta sunt exceptii. Sa nu uitati nicio clipa ca am descoperit-o pe ”Doamna cu pantofi albastri” absolut intamplator, fiind prima data cand am avut cauza la acea instanta. Acest lucru e dovada ca oriunde, in orice sala de judecata am intra, putem descoperi asemenea judecatori. Am convingerea ca exista.
V-ati gandit ca va avea un asa efect?
Nu, in niciun caz. Ca mai toti utilizatorii paginilor de socializare, am si eu obiceiul sa postez diverse ganduri personale sau sa redau situatii care cred ca merita impartasite altora. Asa s-a nascut textul „Doamna cu pantofi albastri”, destinat initial celor aproape 300 de prieteni virtuali, cati aveam in acel moment in lista mea de Facebook. Astazi, se estimeaza ca a ajuns sa fie citit de aproape 4 milioane de oameni care, iata, au inteles mesajul pe care am vrut sa-l transmit. Efectul real al textului este dublu. Pe de o parte, s-a putut observa o recapatare a increderii in sistemul judiciar, iar de partea cealalta, a constituit un exemplu de buna practica pentru judecatorii din completele specializate in cauzele cu minori.
Ce va impresioneaza mai tare la un judecator?
Ii admir pe judecatorii devotati meseriei, care cunosc dosarele pe care le au de solutionat, pana la cele mai mici amanunte. Este o garantie ca vor judeca in mod corect, iar asta trebuie sa devina normalitate, fara niciun fel de exceptii. Sunt de admirat judecatorii care nu uita sa ramana si oameni si care, in plus, nu uita sa ne trateze cu politete si pe noi, avocatii, dar si pe justitiabili.