După ce, în aprilie, tata s-a mutat la Cer, mama a devenit prioritate pentru mine. Pe primul loc în gândurile mele. Cum îți e, mamă? Cum îți va fi de-acum încolo în noua etapă, fără omul lângă care ai stat 50 de ani…
Cât de fragili ne devin părinții, atunci când unul dintre ei nu mai e aici… câtă nevoie are cel rămas să simtă că nu este singur… pentru că asta-i prima sămânță pe care i-o-ncolțește mintea: – Gata, ai rămas singur/ singură! Și, de-aici, vine spaima față de zilele ce vor urma, gândurile triste încep să se adune, să se tot adune, transformându-se, repede, într-un bulgăre uriaș de suferință, în care viitorului nu i se mai zărește niciun fel de contur.
Chiar dacă ne despart 500 de km. (eu la Sibiu, ea la Iași) am sunat-o atât de des, încât distanța aproape că nu s-a mai simțit.
Iar când am găsit-o vreo trei zile la rând cu vocea ștearsă, din care-am înțeles că tocmai plânsese, mi-am zis: Tre` să caut, urgent, ceva să o scot de-acolo!
– Hai cu mine, câteva zile, în Grecia!
Mama nu ieșise niciodată din țară, nu fusese vreodată cu avionul…
Pesemne că am ales o provocare atât de mare, încât a zis Da. Iar din Da-ul ei am priceput, imediat, că e puternică și vrea să rămână în picioare. Mă temeam teribil de un Nu, ce rost mai are, mie ce-mi mai trebuie… Dar a vrut să nu se lase doborâtă total de situație. A vrut să rămână în picioare. E cea mai grea calea asta, să lupți cu tine și pentru tine. Cel mai ușor e să cazi și să te lași acolo, jos…
Și-am aterizat la Salonic, și-am închiriat mașină, și am dus-o pe mama peste tot pe unde-am vrut (eu fiind la a 8-a vacanță în Grecia, țară pe care o ador), cu muzică grecească în fundal, la radio, și-am stat la terase la malul mării turcoaz… și ne-am răsfățat cu bunătăți… și i-am spus că-i frumoasă… la poalele Meteorei am ales cea mai faină cazare, unde ne-am umplut sufletul, câteva zile, cu toată priveliștea… iar ca să fie prezent și tata în drumeția noastră grecească, i-am aprins lumânări la mănăstirea Marele Meteor – acolo, „în mijlocul cerului”, precum i se spune.
Am văzut-o pe mama râzând așa cum nu o mai văzusem de tare-tare multă vreme… în avion, i-am ales loc la geam și, deși nu mai mersese niciodată, crezând toată viața că are frică de înălțime, n-a avut decât maxima bucurie a experienței, nici urmă de panică sau disconfort.
Când am auzit-o, prima dată, mulțumindu-i chelnerului în engleză – Thank you!, i-am mulțumit și eu pe loc, Cerului, pentru extraordinara idee de a merge în vacanță împreună. Am scos-o de-acolo, dintre gândurile triste care țineau cu tot dinadinsul să nu-i mai contureze, parcă, nicio bucurie și niciun viitor.
Am reușit să-i aduc mamei convingerea că a fi singur nu înseamnă că nu mai e nimeni prin casă, pe lângă tine, fizic… Singur înseamnă să nu fii iubit, să nu fii protejat de nimeni, să nu-i pese nimănui de tine. Iar astăzi, mama nu mai spune că e singură… ei, da` nici nu mai crede una ca asta. Este fără tata, da. Sunt fără tata. Dar vrem să ne găsim iubire și bucurie într-un „Te iubesc”, într-o sămânță ce devine, sub ochii noștri, floare în ghiveci, într-o îmbrățișare strânsă a cuiva, în amintirile hazlii despre omul pe care l-am pierdut fizic, dar pe care, parcă, l-am câștigat, prin dor, și mai mult în inima noastră…
Iartă-mă, mama, că am povestit despre lucrurile acestea atât de personale… dar dacă un singur om aflat într-o situație similară își sună mai des unicul părinte rămas, înseamnă că am povestit cu rost… #teiubesc