Ce bucurie mai mare le poți face unor băieți de 5-6 ani, decât să le spui că îi duci „în supraviețuire”? Bine, la numai 30 metri de casele de vacanță, dar tot “supraviețuire” se chema, pentru ei.
– Gașcă, atenție la mine! Mergem în pădure, ne facem o căsuță din crengi, mâncăm rădăcini, gătim ciuperci, bem apă de izvor, ne facem ceaiuri din plante culese de noi. Stăm acolo peste noapte! Cine e curajos și vine?
– Euuu!
– Și euuuu!
– Mie mi-e cam frică…
– Atenție mare! Trebuie să facem o listă cu ce avem nevoie. Nu luăm decât strictul necesar, adică: ceaun, cuțit, lanterne, ibric, obiecte din astea. Gândiți-vă și hai să le notăm. Doar strictul necesar, s-a înțeles?
– Daaa!
– Iu-huuuu!
– Gata, încep să scriu? Ziceți: ce trecem pe listă prima dată?
Toți, în cor: „Dulciuuuuri!”
În câteva ore, puștii stăteau într-o colibă ridicată la intrarea în pădure, construită profesionist, din crengi și frunze, iar pe interior căptușită cu pături… Ce credeți că făceau supraviețuitorii noștri? Erau așezați în fund și ronțăiau popcorn și ciocolată.
Când a început să se întunece a apărut și frica, ei se certau, deja, pentru că nu-și puteau împărți lanternele. Mai pe românește, fiecare ar fi vrut să le aibă pe toate.
Ca să-i împăcăm, noi, părinții, am vorbit cu cei de la ultima casă și oamenii, printre hohote de râs, ne-au dat voie să punem în priza lor un prelungitor lung de 50 de metri, și ne-au împrumutat și o veioză cu picior, pentru „curajoși”. Mai mare râsul cum arăta coliba supraviețuitorilor! Numa` tablourile pe pereți mai lipseau.
Având curent, de-acu` au început să mârâie că n-au televizor și pierd nu-știu-ce desen animat cu Ben Ten… Evident, mârâiala lor era direct proporțională cu înserarea.
Când au realizat că afară e beznă ne-au spus toți, în cor: „Acuma vrem acasă! Mai venim și mâine în supraviețuire?”.
Și ne-am întors la colibă a doua zi. Mânca-i-ar mama de supraviețuitori!
