În ambele fotografii este aceeași încăpere din sediul Tribunalului Sibiu și e exact același unghi ales pentru poză, Înainte și După.
Așa arăta spațiul înainte / așa arată acum, după ce a devenit o veritabilă Cameră specială pentru ascultarea minorilor în procesele civile.
Vedeți? Înainte, încăperea avea doar acele scaune negre și vreo câteva ghivece maro. No… adu un copil aici și vezi cum reacționează când un om pe care nu îl cunoaște (judecătorul) îl invită înauntru, închide ușa după el (să poată discuta în liniște, doar ei doi) și încearcă să inițieze un dialog delicat.
Astăzi, aceeași încăpere a devenit un loc primitor, vesel, cald și benefic discuției judecătorului cu copilul ce ajunge în fața lui. Mobilierul nu mai e negru, ci alb, sunt tablouașe pe pereți, un iepuraș haios e agățat de un cuier montat la înălțimea copilului, pe masă sunt boluri cu napolitane, bomboane și fructe, iar de cum intră, copilul pășește pe un covor colorat… Iar judecătorii nu mai poartă robe când ascultă minorii.
– Mai contează chestia asta, când bieții copii trec prin experiența divorțului părinților lor? – mi-a scris cineva.
Hm. Dacă am privi lucrurile așa, nu am mai urni, niciunul, nimic. Pe principiul: „Ei, oricum, votul meu nu schimbă nimic. Mai bine stau acasă”.
Nu, nu, Doar dacă TU vei STA acasă, nu se va schimba, niciodată, nimic!
Sunt de părere că fiecare trebuie să-și facă partea lui de treabă, ceea ce cade în sarcina lui. Doar așa se pot transforma lucrurile.
Am mai zis asta, noi nu putem ține oamenii împreună, ei decid cum își gestionează relațiile și dacă ajung în fața instanței să-și regleze situațiile familiale – aceasta este, strict, partea lor de treabă. Doar a lor.
Ce putem face noi, ca sistem judiciar, este să avem grijă de fiecare minor care ajunge aici, fără vina sau voia lui.
Iar dacă… un copil poate ieși din Camera specială, după discuția cu judecătorul… senin, relaxat, ținând în mână o bombonică pe care și-a ales-o din bolul colorat, înseamnă că am făcut tot ce a depins de noi. Despre asta e vorba! Să evităm să le provocăm traume suplimentare.
Art. 264 C.civ. prevede obligativitatea ascultării minorului care a împlinit 10 ani (sunt situații în care pot fi ascultați și copii sub această vârstă).
Ce lipsește din legislație?
Cred că ar trebui introdusă mențiunea ca ascultarea minorului să fie făcută într-o „cameră de consiliu special amenajată”. Atât, două cuvinte: „special amenajată”. Și, apoi, se vor alinia toate instanțele la litera legii și vor amenaja Camere speciale.
Noi, mâna asta de Oameni, prin ce am pornit la nivelul întregii țări cu aceste camere, arătăm hiba, necesitatea și puterea exemplului. Sunt convinsă că va fi determinată, la un moment dat, și schimbarea legislației, prin introducerea cuvintelor magice.
Pe măsură ce, în țară, se dezvoltă proiectul Camerelor speciale, realizăm o dată în plus cât de necesară este amenajarea acestor încăperi, după un barometru de necontestat: reacțiile pe care le au copiii.
Îmi povestea domnul președinte al Tribunalului Arad o întâmplare cu doi frați veniți pentru audiere. Când a intrat în Camera specială primul dintre ei și a văzut câțe jucării sunt, l-a chemat, de pe hol, și pe fratele lui… copiii au mers direct la cutia cu mașinuțe și au încins o joacă de vreo 20 de minute… sub ochii judecătorului. Apoi, discuția a decurs limpede, de la sine.
Ceva similar îmi povestea și dna vicepreședinte de la Tribunalul Neamț.. unii copii au ieșit din sediul instanței strângând la piept jucăria de care s-au atașat în cursul audierii.
– Mai contează chestia asta, când bieții copii trec prin experiența divorțului părinților lor?, îmi scrisese cineva.
Da. Tocmai că trec prin așa ceva acasă… facem tot ce depinde de noi să nu le provocăm emoții negative în plus sau alte amintiri dureroase, care nu mai pot fi șterse niciodată.
Av. Mădălina Scutelnicu