Sunt întrebată, adesea, cum poate gestiona un părinte relația cu un copil adolescent care l-a pierdut pe celălalt părinte… în așa fel încât să nu clacheze, să nu devină dezinteresat de școală, să nu și să nu…
Este… delicat. Trebuie analizat fiecare pas. E necesar ca părintele rămas să caute și să-și adune în comportament câte ceva relevant din fiecare dintre ei doi, părinții copilului. Eu, una, am luat în spate mai multe sarcini, mi-am dublat treaba, practic. Pe toate planurile.
Copilul nu trebuia adus niciodată în postura în care să-mi fi zis: – Păi, dacă era tata, mă lăsa… / mă ajuta să / venea după mine la… Ei rostesc foarte ușor lucruri din astea și ar fi fost destul să las ideea să-i cuprindă mintea… i-ar fi simțit lipsa și mai mult. Prin comparație, i-ar fi creat nemulțumiri față de mine, iar efectul ar fi fost o relație de suprafață între noi, răzvrătire, plus căderea în capcana mentală de victimă a sorții. Iar asta trebuia să evit total, pentru buna lui evoluție emoțională.
Așa că, oricât de greu ți-ar fi, adultule, ridică-te de-acolo! El, copilul, e și-așa apăsat de suferința propriei pierderi, nu i-o mai pune în cârcă și pe-a ta. Nu nega că suferi, spune-i asta, dar oprește-te din a te comporta ca și cum nimic nu mai are sens… de unde vrei ca el să-și ia busola și puterea?
Prin atitudinea ta, ori îl ridici și-i ușurezi calea spre o nouă etapă din viață, cu celălalt părinte lipsă, ori îl dobori de tot emoțional, fără să vrei și fără să-ți dai seama. A avea grijă de un copil nu înseamnă doar a-l hrăni și a-l îmbrăca. El are și nevoi sufletești, iar eu și pe acestea din urmă le consider extrem de importante.
Niciodată, dar niciodată, atunci când simți că nu mai poți sau copilul te nemulțumește cu ceva, nu-i reproșa câte faci tu pentru el și cum te sacrifici! Da` cine vrei să facă pentru el, vecinul de la doi? Nu tu? Ba tu! Copilul e, strict, responsabilitatea ta, indiferent de cum ți-e ție aranjat, de sus, destinul personal. Da, ți-e greu, tre` să te zbați singur, da, în capul tău au căzut toate, tu ești și la cratiță, și cu mașina-n service, și la raftul cu alimente, și la telefon cu meșterul specialist în reparat centrala, tu ești și la job.
Ești în toate direcțiile, da` nu uita să fii, de fapt, acolo unde-i nevoia cea mai mare – atent la sufletul copilului tău. Nu e vina lui că s-a întâmplat așa, ok? De ce să-i tot amintești sau să-i reproșezi câte faci pentru el? E extrem de toxic soiul ăsta de discurs, pentru că exact atunci când îi spui, frecvent, asemenea fraze, copilul va deveni complet imun la victimizarea ta și vei obține de la el fix efectul invers.
Într-o seară, mi-a dat mesaj că ar mai rămâne la o terasă. Era destul de târziu și n-aveam niciun gând să-l mai las. Așa, ca orice mamă grijulie. Dar, pentru că tatăl lui sigur i-ar fi dat voie să mai stea cu băieții, am procesat asta rapid și l-am lăsat. Însă, m-am ținut în postura de mamă grijulie și i-am oferit și libertatea să stea până când dorește, dar și soluția ajungerii acasă în siguranță. De fapt, acesta a fost deal-ul, de la început. Și așa au arătat sarcinile mele dublate::
– Dacă vrei să mai stai cu băieții e ok, sigur! Dar dacă te lungești mai mult, nu veni pe jos, în creierii nopții. (pe-atunci, mă cam feream să-l las, noaptea, cu taxiul). Sună-mă și vin eu după tine.
Așa a simțit și gustul libertății, dar și grija părintelui pe care, iată, se putea baza, indiferent de oră. Și m-a sunat pe la un 2 jumate noaptea, m-am ridicat din pat și l-am adus.
În ultima zi din a XI-a, mi-a spus că ar merge la un chef și ar dormi acolo peste noapte…
– Sigur, întreabă-i pe prietenii tăi ce trebuie să iei… carne pentru grătar, nu știu, ceva de ronțăit… poate vreo bere?, am întrebat eu, testând un pic terenul.
– Am vorbit. Andrei ia carnea, eu aduc niște… beri. E ok? Vii cu mine să cumpăr?
– Ok, normal că merg!
Dacă m-aș fi strâmbat la cuvântul bere, dacă i-aș fi ținut speech-uri despre asta sau i-aș fi interzis, oricum ar fi găsit, ei, o cale să-și cumpere de la primul magazin din sat. Și-atunci, ce rezolvam, în mod real? Însă eu, care nu beau strop de alcool, am fost de acord cu asta, am observat și cantitatea, am împărțit-o în gând la numărul de tineri, m-am liniștit și am lăsat lucrurile să curgă într-un soi de firesc, de parcă el ar fi fost după bere, la raft, cu tatăl…
Din nou, s-a simțit liber să facă și năzdrăvănii de genul, dar a văzut și reacția mamei pe care se poate baza oricând, în orice moment important pentru el. Inclusiv când e vorba de condus noaptea până la o cabană, cu o ladă cu bere care zdrăngănea în portbagaj.
N-am primit nicio laudă după ce am avut astfel de atitudini, nu știam dacă va înțelege ceva, dar am sperat, mi-am activat răbdarea și am făcut și a doua zi, și a treia zi la fel… pentru că le-am făcut din Iubire pură, nu așteptând să-mi ridice vreo statuie. Și mai e un motiv – am dorit să construiesc, cu el, o relație adevărată, profund autentică.
Permanent, eram interesată să înțeleg ce simte. Cum se simte. Cum îl fac eu să se simtă. Că-mi spunea sau nu, n-aveam așteptări să-mi povestească. Dar eu mă întrebam, în orice moment, oare ce simte dacă fac, față de el, asta sau asta. Așa mi-am gestionat atitudinea și reacțiile.
Iar el… încet-încet, a văzut că și mama e capabilă să accepte și să sprijine atitudini de băieți, a constatat că are exact aceeași libertate ca înainte. După plecarea tatălui, nu i-am dat, în casă, nicio sarcină în plus (dintre acelea pe care le făcea tatăl), pentru că le putea considera alte poveri ale lipsei lui. Da, eu am luat în cârcă tot, pentru că starea emoțională a copilului meu era importantă, nu eforturile mele dublate. Astea mi le jeleam eu singură, în cameră, în serile în care chiar eram convinsă că nu mai pot.
Și, dintr-odată, s-a simțit super ok când, acolo unde era plin de tați, el apărea cu mama. Ba chiar a început să culeagă laudele prietenilor, care-i ziceau, des: – „Wow, ce tare-i maică-ta! Respect, Mădă!” (am permis găștii lui să-mi zică pe nume, am tratat fiecare amic de-al lui ca pe un musafir de preț, le-am făcut șandvișuri, le-am aranjat cravatele înainte de petreceri, m-am hlizit împreună cu ei, am povestit de fete…).
Iar astfel, nu i-au mai fost apăsate butoane de genul – tata nu mai e… El știe bine asta. Că nu mai e. Și o să știe toată viața. Ce-am făcut eu, însă, a fost să schimb total șablonul, din copil fără tată aici în copil cu mamă cool prezentă. Și, evident, a început ca și el să se raporteze la asta, a căpătat curaj, încredere, putere și stabilitate interioară.
La un moment dat, cred că a realizat cât efort am depus pentru confortul lui fizic și mental și, probabil, a simțit să-mi arate un soi de recunoștință. Mai corect spus, a vrut să-și facă, la fel de serios, și partea lui de treabă:
– Auzi, mama, tare îmi doresc să iau la olimpiadă un premiu, să-ți fac o bucurie! Iar după patru zile, s-a întors de la Pitești cu locul 1 pe țară la olimpiada de engleză. Cel mai bun!
Tatăl nu a fost nicio clipă uitat, ne amintim de el cu mare bucurie. Ne uităm des la filmulețe cu el, la poze… râdem de tot felul de amintiri, ne închipuim ce ar fi zis sau ar fi făcut într-o situație sau alta. Ați sesizat? Ne amintim de el cu acceptare, cu bucurie, nu cu gol adânc în stomac, nu cu disperare. Din starea de disperare nu poți înainta, rămâi blocat acolo și e cumplit de greu să te mai aduni, să te mai ridici.
În gândurile noastre îl primim, mereu, cu bucurie. Mai ales acum, când, uite-s 4 ani de când ne tot zâmbește de Acolo…
Photo by Elisabeth Wales @unsplash