Tare mult ne dorim să avem relații faine cu copiii noștri, ajunși adolescenți. Am vrea ca, la noi în casă, să fie ca-n filme: nouă să ne spună prima dată orice li se întâmplă, noi să le fim cei mai buni prieteni, noi și nouă… Vedeți? Noi și nouă. Hm. Ca și cum totul ar fi despre noi, nu despre ei.
Da, e măgulitor să fii prietenul de suflet al copilului tău, ajuns adolescent. Dar e greu să devii, iar apoi și mai greu să rămâi așa. De multe ori, tipul acesta de relație eșuează repede, pentru că atunci când copilul îți spune că are problema x sau a sfeclit-o în situația y, în noi apare imediat, la suprafață, părintele. Poziția de autoritate. Nu prietenul cel bun care-și bate capul să ajute cum poate, ci părintele care rămâne blocat în de ce și începe să critice. Ni-i vrem cei mai buni, cei mai cuminți, cei mai cei. Dar viața nu-i șablon, nu-i tipar de perfecțiune, e cu sus-jos, cu hopuri, cu ratări și înfloriri… iar noi trebuie să le fim acolo și să-i ajutăm să treacă prin toate…
Cred că, de fapt, prima noastră reacție, de iritare în fața problemei copilului-adolescent, ascunde, în profunzime, spaima să nu fi eșuat ca părinți. Ideea aceasta ne-o servește mintea, imediat, pe tapet: „Ai gafat-o, woman / man!”, moment în care tu, părintele, începi:
– Oh, doar ți-am spus să nu faci așa! / Nu-s destule câte am pe cap, mai vii și tu cu asta!, / Seriooos? Atât te-a dus capul?, șamd. Efectul? Simplu. A doua oară, copilul va ști că nu poate avea în tine un prieten și nu-ți va mai spune nimic.
Pe undeva, vrem relații wow cu copiii noștri adolescenți, dar dacă s-ar putea ca noi să nu facem mare lucru. Adică, ni se pare destul că le suntem părinți. Așa ni se pare. Și parcă prea repede avem senzația că i-am învățat tot ce aveam să-i învățăm, avem pretenția ca de pe la 15 ani ei să se comporte impecabil, ca niște adulți veritabili și înțelepți, uitând ce prostii am făcut noi, la aceeași vârstă.
Dacă vrem relații wow cu copiii noștri adolescenți e nevoie să devenim cel mai mare sprijin al lor, iar mai apoi criticul desăvârșit. Ei sunt sensibili la critică (parcă noi nu!?) și trebuie să ne adaptăm unui limbaj non-violent.
– Îți mulțumesc că mi-ai spus asta, mă onorează că ai încredere în mine. Hai să vedem, împreună, ce soluții sunt la problema ta. Uite, dacă aș fi în locul tău, aș proceda așa…
Prin prima frază îi dați copilului feedback, îi arătați cât de mult înseamnă, pentru voi, că vi s-a destăinuit. Nu, nu vi se cuvine asta, e chiar wow dacă o face. E wow. Prin a doua, îl responsabilizați spunându-i că este problema lui, dar prin „împreună” îl liniștiți și-i conferiți siguranță. Iar prin a treia, veniți cu soluția dată de experiența voastră de viață și-i arătați, din nou, că el poate alege, că nu i se impune nimic. Și va mai învăța ceva esențial, că alegerea este responsabilitatea lui, iar orice alegere are o consecință.
Cu calm și răbdare, îi predați, de fapt, cum trebuie să se comporte el însuși, când va deveni adult, într-o situație nasoală. Nu cu autocritică, nu cu vai și văleu, nu cu panică, ci cu calm și blândețe: Ok, asta e problema, ia să văd ce soluții sunt, pe asta o aleg.
Ca-n orice tip de relație, și-n aceasta cu copiii mari trebuie investit mereu… calm, răbdare, disponibilitate permanentă, implicare.
Astăzi, Radu și prietena lui împlinesc 1 an de când s-au cunoscut. El e la universitate, la peste 2000 de km., ea e, încă, aici.
– Oare cum să fac, mom, să-i trimit un cadouț și un buchet de flori?
Și mom, adică eu, a luat în serios „problema” copilului, așa cum a făcut la orice vârstă a lui…
Mi-am făcut program de shopping, am ales ceva, i-am trimis lui poze, mi-a dat ok-ul. Am cumpărat flori, le-am tăiat la dimensiuni egale, le-am prins cu o panglică roșie, așa cum mi-ar plăcea și mie să primesc…
– Dar… fii atent. Ca să îți iasă surpriza brici, ce zici ca la 12 și un minut noaptea, dacă tot vorbiți la telefon, când îi spui „La mulți ani!”, să o rogi să iasă puțin la geam (stă la parter), iar eu să fiu acolo și să-i dau florile și cadouțul de la tine?
– Daaaa, ar fi foarte fain! Dacă nu te deranjează… Wow, mulțumesc, mama!
– Nu, eu îți mulțumesc.
– !?
– Cum de ce? Pentru că m-ai ales să-ți fiu complice. Și mi-ai dat șansa să mă bucur alături de voi.