I-am zis, de vreo câteva ori, să se joace cu altceva.
Din marea aceea de mașinuțe, soldăței și animăluțe din pluș, lui îi trebuiau taman obiectele unicat aduse de tatăl lui din Kenya, niște suporturi de pahar handmade făcute dintr-o rocă specială, șlefuite și pictate splendid de oamenii dintr-un trib masai. Cu siguranță, din acest motiv le-a și luat în vizor copilul. Din pură curiozitate, nu pentru că a vrut să fie obraznic. În prima secundă, ah, n-am înțeles asta. Mi-a fost mult mai simplu doar să ridic vocea.
I-am repetat să le lase, dar și-a continuat joaca. Și… în câteva minute, le-a făcut bucăți.
Am fost atât de supărată să n-am reușit să apăr obiectele acelea ce însemnau amintiri, am fost atât de supărată că cel mic nu mi-a dat atenție și nu m-a ascultat, încât am sărit la el și l-am smotocit.
Când i-am văzut lacrimile înnodându-se în bărbiță, ochii de cel mai trist albastru întâlnit vreodată și urechile roșii de emoție și, probabil, de spaimă, mi-am promis că nu mă voi mai purta niciodată așa.
Acela a fost momentul când am realizat că eu puteam face un efort în plus să nu se ajungă aici. Eu, adultul, înțeleptul și iubitorul. De ce să sperii sufletul copilului? Pentru niște obiecte?
Exact din acel moment am priceput că răbdarea este esențială în relația cu cel mic. Răbdarea, implicarea, tona de explicații, permanentul dialog.
Niciodată, de-atunci, nu m-am mai îndreptat spre el ca vijelia, ci doar cu brațele gata desfăcute să-l țină în brațe, să-l alinte și să-i explice de ce.
Buna!
Am recitit azi toate articolele postate de dumneavoastra.Am zambit, am lacrimat, dar cel mai mult am invatat.Sunteti un Exemplu pentru mine.Incerc sa imi cresc copilul astfel incat sa aiba incredere in el, dar si in noi ,parintii lui, iar din tot ce postati dumneavoastra am foarte multe de invatat.Va felicit pentru tot ce faceti, va admir si va respect.Sanatate si putere de munca, OM MINUNAT!
Mulțumesc din suflet, Mihaela!