Nu, copilului nu îi spui niciodată:
– Mă-ta / Tac-tu vrea să divorțeze! Ia zi, vrei cu mine sau cu ea / el?
Aham. Așa, deci. Tu… Adultul… ăla deștept (precum te pretinzi), arunci toată responsabilitatea rateului în căsnicie pe umerii partenerului tău și, mai mult, îi spui și copilului lucrul ăsta… să te asiguri că nu vei fi învinovățit de ceva… lașule!
De fapt, în vorbele astea e și o doză de șmecherie. Te aștepți ca cel mic să izbucnească în plâns și să îl roage pe celălalt părinte să te reprimească în casă sau în sufletul lui. Păi, doar nu ești în stare să-ți rezolvi problema singur, îți trebuie „ajutor”. Cât de puternic ești, oare, de ai nevoie de lacrimile pure ale unui copil, ha? Cât de puternic?
Să implici un copil într-o astfel de chestiune, la un asemenea subnivel de dialog, să îi pui celui mic o povară atât de grea pe suflet, înseamnă că ești un laș.
Când trântești un munte de cuvinte-bolovani în rucsacul emoțional al unui copil, ești un laș.
Crede-mă, sunt oameni specializați care au studiat ani de zile pentru a decide în mod obiectiv care dintre soți are o culpă în destrămarea relației. Tu? Oricum vezi situația subiectiv, adică doar de pe malul tău și, clar, nu-i vina ta.
Știi ceva? Vina ta în căsnicie nu mă interesează deloc, nu ăsta-i subiectul.
Doar relația ta cu copilul mă interesează, pentru că aici este un alt raport de forțe: adult – copil, și e un raport inegal din start.
Uită-te la poza asta. Uită-te bine. Cel mic se agață de mâna adultului. E singurul lui sprijin, singura siguranță pe care o are.
Ar trebui să te miște asta. El depinde de tine. Emoțional, depinde de tine. Tu îi construiești interiorul sufletesc, te-ai gândit? Normal că nu te-ai gândit, câtă vreme îți tratezi copilul ca pe o minge de oină pe care fie o ridici, fie o arunci înspre celălalt părinte. Cu violență, o arunci spre celălalt.
Dacă ești atât de puternic, ia treci la luptă cu adulții… dovedește, în fața lor, că ești o victimă în căsnicie. Nu în fața copilului. Niciodată asta!
Copilul merită tot ce e mai bun. Merită respect, chiar dacă n-ar niciun metru înălțime. E vina lui că-i mic și tu ești mare? Dar dacă ar fi fost invers, te-ai gândit?
Copilul merită să vadă în jur armonie (chiar dacă voi, părinții lui, nu vă mai suportați), merită să fie tratat corect emoțional, pentru că are Suflet. Tu i l-ai dăruit, atunci când i-ai dat viață. Da, da, tu!
Tu ai creat un miracol: Copilul tău. Fii mândru de asta.
De ce să fii laș, folosindu-ți copilul?
Te vei simți mult mai împlinit când vei fi mândru de el.
Iar când vei ajunge să fii cu adevărat mândru de el, mândru de tine că ai creat un Miracol, vei ști exact cum să te porți și cum să-l protejezi.
