Magistratul se uită la ceas. Fără zece. Mai are timp. Continuă să citească dosarul, își notează idei, cade pe gânduri… Ce poveste tristă au acești oameni… și ce copil frumos!
Privește, din nou, planșele foto depuse, la termenul trecut, de către părți. În poze, băiețelul pare fericit atât în compania mamei sale, cât și a tatălui. Hm! Martorii, totuși, au spus altceva… Oare ce îmi va povesti copilul despre fiecare dintre părinții lui? Abia aștept să-l întâlnesc, să-l cunosc, să aflu… E important ce-mi va spune, iar eu trebuie să descopăr și adevărul Lui.
Cu gândurile acestea, judecătorul se-ndreaptă spre cuier, din instinct. Acolo își ține agățată roba pe care o îmbracă înainte să intre în sala de ședință. Întinde mâna din reflex, însă… pentru că „pelerina” e neagră și e sigur că inhibă, decide să meargă la întâlnirea cu copilul așa, în hainele cu care a venit de acasă.
Intră în lift, apasă pe butonul 3. În oglindă, se privește preț de câteva secunde, își aranjează părul, clipește și… simte emoție. Deși a făcut asta de zeci de ori, tot simte emoție. La discuția pe care urmează să o aibă, totul depinde de abilitatea lui de a se apropia, pe loc, de minor… nu mai stă nimic în puterea avocaților, a părinților sau a altcuiva. Acolo, vor fi doar ei doi: magistratul și copilul. Pentru acesta din urmă el este doar un străin, nu știe dacă va reuși să și-l apropie, să închege un dialog atât de delicat într-un timp atât de scurt… de aceea simte emoție. Pentru că, atunci când pronunță sentința, vrea să decidă corect. Liftul se oprește la etaj.
JUDECĂTORUL intră în Camera specială cu atitudinea celui mai bun și vechi prieten al lui R. și îl observă pe COPIL cu coada ochiului, cum stă stingher pe canapea. Zâmbește spre el, îi zice pe nume „ – Salut, R.!”, ca și cum s-ar cunoaște de mult, și merge direct pe covorașul desenat atât de reușit, de poți jura că-i șotron veritabil:
– Unu, doi, cinci, 6-7!, spune adultul, în timp ce sare fix pe cifrele pe care are grijă să le rostească în gura mare.
– Nuuu așa, râde copilul. Trebuie să sari și pe 3 și 4!, zice el, în timp ce uită, pe loc, de sfială, coboară iute de pe canapea și se apropie în grabă de șotron, arătând cu degetul cifrele omise, în mod intenționat, de magistrat.
Câte secunde au trebuit pentru ca cei doi să devină parteneri de joacă și de dialog? Mai puțin de 1 minut. Ce a ajutat? Mediul. CAMERA. Covorașul-șotron, teancul de jucării, cărțile de colorat, căluțul din lemn…
V-ați fi închipuit, vreodată, că într-o sală a unui TRIBUNAL din România stă, mândru-foc, un căluț din lemn? Nici eu! Dar există. La etajul 3 al Tribunalului Neamț, el există. L-am văzut eu, cum își așteaptă, semeț, micuții călăreți…
TRIBUNALUL NEAMȚ este a doua instanță din țară, după cea din Arad, care a implementat proiectul Camerei speciale pentru audierea minorilor în procesele civile.
Nu știu să mai fie vreuna în România, în acest moment.
În ultimii ani, magistrații din multe județe au solicitat fonduri pentru amenajarea unor spații destinate exclusiv audierii copiilor în dosarele de divorț, adopții, plasament, stabilirea locuinței acestora, șamd., însă s-a tot amânat alocarea bugetului pentru așa ceva.
Copiii care trec pragul instanțelor nu pot fi, însă, amânați. Ei trebuie audiați și e absolut necesar să fie primiți în spații potrivite vârstei lor, care să le ofere confort, destindere, încredere, camere menite să contribuie, până la urmă, și la realizarea unei conexiuni rapide cu magistrații.
Exact după modelul de la Arad, și conducerea Tribunalului Neamț a pus la dispoziția voluntarilor o cameră aflată în sediu, încăpere în care funcționa, până atunci, un soi de bibliotecă. Între a ține un spațiu destul de mare ocupat doar cu câteva rafturi cu cărți și a-l transforma în ceva minunat și extrem de util, doamna judecător Cristina Florea, președintele instanței, a ales a doua variantă. Iar Camera s-a umplut, în câteva zile, cu mobilier, jucării și rechizite, prin grija Asociației Excelsior (Asociația Tinerilor Avocați Neamț). Ce gest frumos din partea colegilor mei, îi felicit!
Ce câștig pentru Justiție! În sediul Tribunalului, avocații au adus designer care să dea spațiului destinația mult-visată, apoi, împreună cu acesta, au ales culorile, covorașele, tablourile… Ce câștig sufletesc pentru copii!
Aceasta e rețeta care cred că se poate aplica cel mai rapid, la nivelul fiecărei instanțe în parte. O cameră disponibilă în sediu și voluntari care să o amenajeze potrivit scopului nobil.
La Tribunalul Neamț, toți magistrații specializați în cauze civile – minori și familie sunt femei. În sala de judecată, îmbrăcate în robă, au o anume imagine pe care și-au creat-o prin natura profesiei. Dincolo de sală, periodic, au grijă să verifice dacă în bolul de pe măsuța din Camera specială mai sunt bomboane… dacă, nu cumva, vreo carte de colorat are, deja, toate paginile desenate… dacă toate mașinuțele din sertare au câte 4 roți… pentru ca niciunul dintre cei ce urmează să ajungă acolo, să nu plece din Tribunal trist sau dezamăgit – „DIN DRAGOSTE ȘI RESPECT PENTRU COPII”.
În calitate de părinte și de avocat, îi sunt recunoscătoare doamnei judecător Cristina FLOREA, președintele TRIBUNALULUI NEAMȚ, pentru că a implementat acest proiect și pentru că mi-a permis să vizitez Camera specială și să vă împărtășesc această experiență.
Mulțumesc, de asemenea, și doamnei vicepreședinte, judecător Ana-Maria Filip.
La rândul meu, îmi ofer tot sprijinul acestui proiect, din același motiv: „Din dragoste și respect pentru copii”,
Av. Mădălina Scutelnicu
