L-am luat cu noi peste tot: la piață, la pădure, la serviciu, la vot, la întâlnirea cu președintele țării. Acolo unde se putea merge cu copilul, el era prezent. Ca să vadă, să întrebe, să înțeleagă, să acumuleze, să-și găsească propria cale.
Nu l-am trimis niciodată în camera lui, când aveam musafiri. Pleca singur, imediat ce se lămurea că nu îl interesează discuția.
Întotdeauna, am avut în minte că în spațiul acela plin cu jucării locuiește un om veritabil, nu un pici de un metru care nu știe ce-i cu el. Un om căruia îi ceream scuze, dacă nu procedam întotdeauna corect față de el, un om pe care-l lăudam când oferea motive, un om pe care-l consultam în permanență atunci când luam decizii în care putea fi implicat.
– Ședință de familieeee! Radu, unde ai vrea să mergem în weekend? Eu zic Ocna, tata spune Bâlea. Tu unde ți-ai dori, pentru ce votezi?… iar copilul voia la munte și acolo îl duceam, pentru că muntele strânsese 2 voturi… Așa l-am învățat că părerea lui contează, e luată în calcul.
O dată pe lună, de obicei sâmbăta, el, cel mai mic din casă, era uns șeful familiei.
Văleu! Ne așeza la televizor și ne punea desenele lui preferate, comanda felurile de mâncare pentru ziua aceea, își amintea că trebuie să spăl haine și mă trimitea să fac asta, iar pe tată-su îl desemna fericitul câștigător al drumului cu găleata, până la ghena de gunoi… Era o distracție de nedescris! Așa i-am deschis ochii asupra a tot ce se întâmplă în casă, asupra sarcinilor pe care le are fiecare, iar dându-i pe mână decizia de când sau cum să se întâmple acțiunile, el învăța, de fapt, cum să coordoneze mai multe activități în același timp, pe care dintre ele să le considere prioritare… și-i plăcea teribil să fie șef.
Împreună cu el am decis ca în clasa I să meargă la program after school, iar la dorința lui s-a renunțat la asta doi ani mai târziu. Pe baza de argumente valide, nu pe principiul „n-am chef”.
Niciodată nu am tras de el, nu i-am impus un anume ritm la școală. Doar i-am scos în evidență că e foarte bun și l-am sfătuit să aibă grijă ce face cu calitatea asta. Printr-a II-a ne suna învățătoarea, că Radu se înscrisese la toate concursurile posibile, iar la unele mai trebuia plătită și taxă de participare, așa că fugeam să o achităm.
Începuse, deja, să-i placă să decidă pentru el. Reușisem să-l învățăm asta. Iar la pachet a venit și încrederea în propriile forțe.
Când s-a întors de la școală plâns că luase, din neatenție, un amărât de 4 la un test, am descoperit, prin dialog răbdător, că lacrimile lui erau, de fapt, generate de rușinea că ne-a dezamăgit.
Dacă am fi insistat pe asta și ne-am fi supărat pe el, nu îl ajutam deloc. Dimpotrivă. Noi urmăream, în primul rând, să nu-și piardă încrederea în el. Și-atunci, am început să facem mișto de nota 4, că ce față are, că hahaha, zici că-i un scaun întors, că, ce, are curajul nota 4 să te înfrunte pe tine? Pe tine, Radu?? Așadar, am scos problema din ecuația copil-părinți și am transpus-o fix acolo unde era necesar să fie rezolvată, în planul copil-notă. Ei, după vreo trei ore de dezbateri, am auzit de la el și fraza salvatoare: – Gata, o să vadă ea mâine! Urâta! Numai de 10 o să iau!. Iar noi în gând, epuizați după zeci de minute de efort 
,… – Aia-i, copile! Rupe catalogul, fir-ar mama lui!
Când să urce prima dată pe scenă, ne-a spus că e stresat că are numele trecut pe afiș și nu are curaj să cânte. Dar o va face, ca să nu încurce spectacolul… Nu! Nu poți face artă nici de frică, nici de dragul cuiva. Nu vrei să cânți? Îți promit că rezolv eu cu organizatorul, nu-ți fă griji cu asta.
Dar, hai să vedem exact de ce nu vrei… analizăm, iar la sfârșit decizi singur. Ești de acord să facem așa?
Emoțiile îi erau atât de mari, încât era copleșit și apăsat de ele. Și-atunci, am trasat, împreună, o linie verticală pe o coală A 4, în coloana din stânga am scris de ce i-ar plăcea pe scenă, iar în dreapta de ce nu ar urca.
Când a analizat, a început să râdă, pentru că singurul răspuns din dreapta, singurul lucru care-l încurca, era… emoția. În coloana cealaltă, se adunaseră o sumedenie de cuvinte, care nu erau altceva decât propriile lui argumente pentru a cânta pe scenă. Așa a decis că merită, a urcat cu fruntea sus și s-a descurcat impecabil, pentru că singur și-a lămurit problema și imediat a știut să-și gestioneze și emoțiile.
În poza asta, îl apucase pledoaria la o cabană, în timp ce-l hrăneam. 
Toate propozițiile lui începeau cu „Pentlu că… „, așa că am lăsat lingura jos și l-am ascultat, chiar dacă nu-l putea spune, încă, pe r.