Dosare care mă dor…

     Eu, una, am dosare care mă consumă rău: acelea în care #divorțul (cu existența copiilor) e ceevaaaa…. o luptă pe viață și pe moarte. E care pe care! E fight pân` la sânge, pân` la ultima suflare! Cu jigniri de care n-am crezut că mai aflu, la vârsta mea, cu nervi întinși la maximum, cu pretenții de a împărți timpul cu copilul, după separare, la miime de secundă.

     Adică, dacă tu stai 6 ore, 38 de minute și 6 secunde cu copilul nostru, atunci și eu trebuie să stau 6 ore și 38 de minute (ba chiar 39-40) cu copilul nostru.

     – Vezi că i-am cumpărat adidași! (pe care, apoi, îi și dă copilului).

     Frumos!, ați zice! Dar, stați, că apoi urmează, ca întotdeauna, faza doi:

     – Aaa, tu nu i-ai cumpărat adidași? Adică eu să cheltui 351 de lei „pentru copil” și tu nu? Ok, să-mi dea adidașii înapoi!

     Și… ce credeți, ditamai adultul pretins responsabil chiar îi ia copilului adidașii înapoi, de-l lasă plângând că-i descălțat în plină pe stradă.

     – Mă-ta-i vinovată, că trebuia să-ți cumpere și ea!

     În mintea lui, totul trebuie să fie la dublu. Îi cumperi gogoașă copilului, îi cumpăr gogoașă și eu. V-a prins ploaia 5 minute? Și eu tre` să stau cu copilul în ploaie 5 minute.

     Măi oameni buni, ce-i cu voi?

    De fapt, ultimul om la care se gândește ăl` de se poartă așa e #Copilul lui… copil care vede tot, simte tot… și, din păcate, nu prea are cum să devină un adult teafăr emoțional când trece prin asemenea situații și dureri. Să-ți știi părinții într-un asemenea conflict e devastator emoțional, mai ales la vârsta aceasta în care se pun bazele dezvoltării… se formează noțiunile de „familie”, de „stabilitate”. de „acasă”…

     Doamne!

     Acesta este unul dintre dosarele care, realmente, mă dor, gândindu-mă la copil…

     Și mă pregătesc, aseară, pe dosar, recitesc, mă reîngrozesc… abia pe la ora 3 dimi am reușit să adorm și m-am trezit la 06.00 fix și-am pornit la drum, pe beznă, spre Cluj, la proces.

     Și, când ajung în sală… mămica îmi întinde un pachețel cu fundiță albastră, în care găsesc o carte despre puterea Credinței și un semn de carte făcut de copil… așa, din hârtie creponată, făcut cu mânuțele lui, lipit, scris #toMădă #Madewith .

     Intră instanța… îmi aștept rândul la cauză… stau în prima bancă și răsfoiesc cartea primită, despre #Credință, mângâi semnul de carte făcut de copil… simt ce n-am cum descrie-n cuvinte… Se-aude doamna grefier:

     – Dosar numărul douăzecișitreidemii…. , reclamantă… (și-i rostește numele), avocat… (și-mi rostește numele), pârât… (și-i rostește numele), avocat…,

     Iar eu, în gând, zic #Copil… (și tot în gând spun numele fetiței)… Wow, dacă și părinții ar face asta… poate ar conștientiza că primii care trebuie să-l ocrotească pe #Copil de orice rău sunt tocmai ei, părinții lui. Noi, avocații, îl apărăm, de fapt, din linia a doua a frontului…