În iarna când avea fiu-meu 4 ani și-un pic, într-un weekend, mergem la Bâlea, cu gând să distrăm copilul.
Luăm săniuțe, fulare, mănuși, salopete de ski și tot batalionul de obiecte necesare unei distracții pe cinste. Pfoai, două zile la zăpadă și mult aer curat, cine mai era ca noi?
Bun. Ajungem seara, ne cazăm, ne hlizim cu prietenii de acolo, care-s oameni tare faini, și… ne cam lungim la povești nocturne, deh, ca adulții. Ne și facem planuri de distracție pentru a doua zi, că doar suntem organizați – oră de mic dejun, oră de dat cu săniile, oră de ski, oră de prânz.
Măi, fratele meu, pe la un 9:00 dimineața ne trezim într-un zgomot de robinet uitat deschis, de-am sărit din pat, ca la comandă!
Fiu-meu, educat să fie harnic și atent cu igiena, pe principiul „ce purtam azi nu mai îmbrăcăm și mâine”, cărase rucsacul plin cu haine groase în baia din cameră, îl răsturnase în cabina de duș și dăduse drumul la apă, să ni le spele. Ca să ne dăm cu ski-urile igienic, nu?!
Vreo două flaneluțe, din care se prelingea apă în toată încăperea, erau, deja, înghesuite pe calorifer, după cum s-a pricepul minorul. Restul, tot, dar absolut tot, de la șosete pân` la geci, bălteau sub duș.
Iaca așa, am stat o zi întreagă în cameră în pijamale, nervoși că ne ninge sub nas, și rugându-ne de calorifer să ne usuce mai repede câte ceva: „Yeeees! Yeeees! Am șoseteeeee! Hai, încă un crac la pantalon și o mânecă la geacă, te rog, io, frumos!”.