Am tot fost întrebată prin ce metodă mi-am învățat copilul să aibă principii sănătoase, un plus de ambiție, o doză potrivită de rigurozitate în tot ceea ce face, și așa mai departe.
Niciodată, dar niciodată nu am purtat discuții cu copilul pe picior de superioritate.
De genul – Ia, tu ăla micu` treci pe scăunel, să-ți țin eu ție teorii! Orice dialog de genul acesta (mai mult monolog), îl inhibă, îl face nerăbdător să scape din strânsoarea discuției și să fugă la ale lui. Absolut nimic din ce i-ai spus nu-i va rămâne în cap.
Copilul trebuie să aibă certitudinea că el e stăpânul propriului corp și al propriei sale minți. Mai departe, e rolul nostru să modelăm aluatul acesta. Însă… din umbră, aproape fără ca el să simtă. Altfel, într-o zi va avea curajul să riposteze și n-am reușit nimic.
Și-atunci… Toate discuțiile serioase în care îi vorbeam despre principii, ambiție, șamd., eu le-am purtat cu el din senin. Așa a perceput el (din senin), chit că eu mă gândisem cu două zile înainte la ce anume să-l învăț și doar pândeam ocazia potrivită.
– Ia zi, iubire, ești mândru de mine?
– Da, mama!
– Când anume te-ai simțit mândru că sunt mama ta? (Să mă conving că a înțeles exact întrebarea și că nu zice un da automat).
– Păi… când ai făcut aia sau aia, când erai frumoasă atunci, etc…
– Ce mă bucur! Sunt foarte fericită că ai simțit asta. Wooow! Ce mi-ar plăcea să mă faci și tu să simt la fel… să mă faci mândră de tine…
– O să te fac!
În felul acesta am purtat dialogul, vorbindu-i prima oară despre mine și lansându-i o anume provocare să se poarte într-un fel anume.
Și cu regulile de politețe, de exemplu, am procedat identic. Nici vorbă să-i țin teoria – Trebuie să salutăm, trebuie să fim respectuoși. Nu. Am salutat eu prima o persoană mai în vârstă, apoi din senin :)) i-am spus copilului:
– Ai văzut cum a zâmbit doamna aceea, după ce i-am dat „Bună ziua!”? Vezi, i-am făcut o mică bucurie că nu am trecut pe lângă ea fără să o observ. Ce fain ar fi să ne facem toți, unii altora, asemenea bucurii… observând, salutând… Iar copilul a priceput imediat mesajul.
De când era mic, l-am făcut să înțeleagă că e Eroul vieții mele.
Nu jucăria mea, nu chestia aia care apare imediat după nuntă, nici animăluțul meu de companie… ci Eroul.
Iar un Erou are conștiința că nu trebuie să dezamăgească.