Eu n-am pitici pe creier. Am un pitic, da` zdravăn! Și cu poza asta doveditoare.
Grădiniță, copii drăgălași, tovarășa simpatică foc (deh, așa mi se păruse, până atunci), serbare, piesă de teatru. „Albă ca zăpada și cei șapte pitici”.
– Fiți cuminți, dacă vreți s-aveți rol la serbare! Cine-i obraznic, nu primește!
Ei, după vreo trei zile în care am stat smirnă, am căpătat numai bulină roșie și-am tot visat cum sunt minunăția aia de Albă ca zăpada, cum roiesc piticii în jurul meu, mă jelesc de li se scutură cămeșile, și mă mai pupă și prințul la final… ce rol credeți c-am primit?
Pitic, frate! Fix pitic!
Când mi-o mai spus tovarășa să-mi fac rost și de barbă, că n-are pe inventar, am crezut că-mi cade ceru`-n cap, cu toate steluțele, toți Luceferii, și cu Calea Lactee trântită deasupra! Și-adică, cum, mă gândeam, tre` să umblu așa, cu barba pân` la brâu, prin grădiniță? Să mă vadă Mihăiță?(asta-i numa` pentru rimă).
Albă la față eram, ochii negri ca măslina, păr creț cât cuprinde, ba, mai era și negru ca abanosu`… fix ca-n cărticică! Nu m-am potrivit, și gata.
Și cu împărăteasa care piere rapid, în prima scenă, după ce naște o minunăție de personaj principal pozitiv, aș fi fost mulțumită.
Să mă fi delegat împărat, acolo, că tot mi-a cerut să vin cu barbă, de-a fost nevoită mama să-și pună toate pilele-n funcțiune, pentru două pungi de vată, luate pe sub mână și la preț dublu, c-așa era în `80, anul piesei.
Măi, oameni buni, și cu rolul de soția număru` doi era bine, ohooo! Personaj principal negativ, rivalități, acțiune, una-alta…
Frate, da` chiar pitic? Când mai erau încă șase ca mine, toți niște tăntălăi?
Și mai lucram și-n mină, slinoși, la lumină redusă, scormonind după chetriceli.